Oameni care ne rămân moștenire – Christian Crăciun (Ep. III – Despre lumi paralele, refugii dincolo de mode și dialoguri incomode…)
Oameni care ne rămân moștenire – Christian Crăciun (Ep. III – Despre lumi paralele, refugii dincolo de mode și dialoguri incomode…)
Oameni care ne rămân moștenire – Christian Crăciun (Ep. III – Despre lumi paralele, refugii dincolo de mode și dialoguri incomode…)
Distribuie pe:
Distribuie pe:
C
um ne ferim de derapaje când lumea se ține numai într-o rână? Prin subterfugii sau ne construim refugii?
Continuând seria Oameni care ne rămân moștenire (Episodul I și Episodul II), întâi de toate ne-am gândit că cel mai adecvat pentru tema celui de al treilea episod – Despre lumi paralele – nu poate fi decât spațiul totdeauna cald, primitor al Librăriei Elstar din Câmpina, acolo unde, de mai bine de opt ani, cărțile adună oamenii laolaltă în serate și matinee culturale. Mai mult, protagonistul acestei serii este o prezență nelipsită a evenimentelor Elstar.
Pe Christian Crăciun îl știm deja, e un personaj construit de el însuși, cu patimă, cu o retorică inconfundabilă, exersată, dar mai ales cu vocația atipicului. Ceea ce îl face să dețină deja răspunsurile pentru aproape orice este provocat cu întrebări. Ca atare, nu ne miră că, în copilărie, prima lui sala de lectură a fost într-un nuc.
Christian Crăciun: Nu mi-a plăcut să merg cu turma. Am fost și am rămas până la vârsta aceasta un „Gică contra”. Adică mi-a plăcut să greșesc pe cont propriu. Ce e cu povestea cu nucul ține de voința mea de izolare și de dorința mea de înălțime. Îmi puneam o carte în sân, mă urcam destul de sus și citeam cât puteam. Au fost ani buni în care am practicat acest „sport” inedit – a privi lumea de la un alt nivel, a câștiga un alt punct de vedere. La ce bun să citești dacă nu primești un alt punct de vedere, nu?
Așa încât i-am cerut acest alt punct de vedere, întrebându-l care ar fi responsabilitatea mânuitorului de cuvinte, a intelectualului.
Christian Crăciun: În primul rând conștiința forței cuvântului. Cuvântul a devenit mult mai puternic, actualmente mai ales în rău. Responsabilitatea ar trebui să stea în mânuirea adecvată a cuvântului. Semnul degradării societății românești este degradarea limbii române, care prevestește dispariția poporului român, nu în sens fizic, ci în sensul dispariției „buletinului său de identitate”. Cuvintele s-au golit de sens, limba s-a golit de semnificații, și-a pierdut sintaxa, și-a pierdut memoria.
Ne-am dus cu gândul prin urmare la ce spunea Spiru Haret, anume „cum arată azi școala, așa va arăta mâine țara”, ceea ce pentru noi în clipa de față a ajuns și vital, într-o măsură și fatal, din păcate. Așa încât am vrut să aflu dacă, scriind acele editoriale „în contra direcției de astăzi”, poziționându-se deci cu încăpățânare, din principiu, în răspăr, nu cumva devine aceasta o luptă cu morile de vânt. Și ce obține din astfel de angajament steril.
Christian Crăciun: Nu obțin nimic, afară de dureri de cap. E o chestie igienică. A fost o perioadă în care am renunțat, dar se adunau toxinele în mine. Eu nu zic că e bine sau e rău ce spun acolo, de multe ori greșesc, dar…
Cicero afirma: salus populi suprema lex esto. Schimbând direcția și trecând peste întrebări precum „cine mai citește azi Cicero”, constatăm cum chestiuni ca salvarea poporului sau studiul limbii latine au ieșit azi din mode. Ne-am jucat puțin cu termenii, vrând să aflăm dacă módele (mai) produc modéle sau modelele ar trebui să genereze moda.
Christian Crăciun: Se tot spune formula asta astăzi că viața e ceva ce nu are carte de întrebuințare; ți se dă pe mână și ți-o construiești tu. Și atunci ai nevoie să iei modelul. Módele țin de poleială, de sclipici, ori modelul e ceva ce ține de profunzime, de interior. Azi e mai important ceea ce se arată decât ceea ce ești. Verbul care ne guvernează este a arăta. Singura apreciere a rămas cea de tip superficial. Trăim numai pentru ceea ce se vede și pentru ceea ce ai, nu pentru ceea ce ești.
Prin urmare, pe Christian Crăciun nu-l putem contrazice când afirmă că școala ar trebui centrată nu pe elev, nici pe profesor, cu atât mai puțin pe interesele statului, ci pe valori și modéle în pofida módelor, căci numai ele pot compune profilul unui om care va fi capabil să dialogheze, să gândească, să se dezvolte. Mărturie stau și de data aceasta vechi prieteni care-i datorează profesorului lor găsirea vocației, nu doar a parcursului profesional. Laura și Ion Florentin Dobrescu îl portretizează pe Christian Crăciun drept un om de o generozitate, de o bucurie a dăruirii rar întâlnite. De la Christian Crăciun am deprins ideea de a nu citi cărți, ci autori, afirmă printre altele preotul Florentin Dobrescu. Un spirit clarificator, îl recunoaște încă și azi Laura, ea însăși devenită profesoară de literatură.
O tușă finală adaugă discuției din acest episod o veche prietenă a personajului nostru, Viorica Răduță. În viziunea ei, Christian Crăciun are o bună primire a ochiului, căci se bucură când te vede. Dar mai mult decât atât, scriitoarea îl punctează ca un desăvârșit orator: nu are capăt vocea asta, se duce în toată clădirea, înglobând întreg spațiul ca un cangur al atmosferei.
Interesantă metaforă, nu? Și totodată un posibil subterfugiu pentru a vă găsiți refugiu (și) în Lumile paralele ale acestui al treilea episod!
Monica CIUREA
C
um ne ferim de derapaje când lumea se ține numai într-o rână? Prin subterfugii sau ne construim refugii?
Continuând seria Oameni care ne rămân moștenire (Episodul I și Episodul II), întâi de toate ne-am gândit că cel mai adecvat pentru tema celui de al treilea episod – Despre lumi paralele – nu poate fi decât spațiul totdeauna cald, primitor al Librăriei Elstar din Câmpina, acolo unde, de mai bine de opt ani, cărțile adună oamenii laolaltă în serate și matinee culturale. Mai mult, protagonistul acestei serii este o prezență nelipsită a evenimentelor Elstar.
Pe Christian Crăciun îl știm deja, e un personaj construit de el însuși, cu patimă, cu o retorică inconfundabilă, exersată, dar mai ales cu vocația atipicului. Ceea ce îl face să dețină deja răspunsurile pentru aproape orice este provocat cu întrebări. Ca atare, nu ne miră că, în copilărie, prima lui sala de lectură a fost într-un nuc.
Christian Crăciun: Nu mi-a plăcut să merg cu turma. Am fost și am rămas până la vârsta aceasta un „Gică contra”. Adică mi-a plăcut să greșesc pe cont propriu. Ce e cu povestea cu nucul ține de voința mea de izolare și de dorința mea de înălțime. Îmi puneam o carte în sân, mă urcam destul de sus și citeam cât puteam. Au fost ani buni în care am practicat acest „sport” inedit – a privi lumea de la un alt nivel, a câștiga un alt punct de vedere. La ce bun să citești dacă nu primești un alt punct de vedere, nu?
Așa încât i-am cerut acest alt punct de vedere, întrebându-l care ar fi responsabilitatea mânuitorului de cuvinte, a intelectualului.
Christian Crăciun: În primul rând conștiința forței cuvântului. Cuvântul a devenit mult mai puternic, actualmente mai ales în rău. Responsabilitatea ar trebui să stea în mânuirea adecvată a cuvântului. Semnul degradării societății românești este degradarea limbii române, care prevestește dispariția poporului român, nu în sens fizic, ci în sensul dispariției „buletinului său de identitate”. Cuvintele s-au golit de sens, limba s-a golit de semnificații, și-a pierdut sintaxa, și-a pierdut memoria.
Ne-am dus cu gândul prin urmare la ce spunea Spiru Haret, anume „cum arată azi școala, așa va arăta mâine țara”, ceea ce pentru noi în clipa de față a ajuns și vital, într-o măsură și fatal, din păcate. Așa încât am vrut să aflu dacă, scriind acele editoriale „în contra direcției de astăzi”, poziționându-se deci cu încăpățânare, din principiu, în răspăr, nu cumva devine aceasta o luptă cu morile de vânt. Și ce obține din astfel de angajament steril.
Christian Crăciun: Nu obțin nimic, afară de dureri de cap. E o chestie igienică. A fost o perioadă în care am renunțat, dar se adunau toxinele în mine. Eu nu zic că e bine sau e rău ce spun acolo, de multe ori greșesc, dar…
Cicero afirma: salus populi suprema lex esto. Schimbând direcția și trecând peste întrebări precum „cine mai citește azi Cicero”, constatăm cum chestiuni ca salvarea poporului sau studiul limbii latine au ieșit azi din mode. Ne-am jucat puțin cu termenii, vrând să aflăm dacă módele (mai) produc modéle sau modelele ar trebui să genereze moda.
Christian Crăciun: Se tot spune formula asta astăzi că viața e ceva ce nu are carte de întrebuințare; ți se dă pe mână și ți-o construiești tu. Și atunci ai nevoie să iei modelul. Módele țin de poleială, de sclipici, ori modelul e ceva ce ține de profunzime, de interior. Azi e mai important ceea ce se arată decât ceea ce ești. Verbul care ne guvernează este a arăta. Singura apreciere a rămas cea de tip superficial. Trăim numai pentru ceea ce se vede și pentru ceea ce ai, nu pentru ceea ce ești.
Prin urmare, pe Christian Crăciun nu-l putem contrazice când afirmă că școala ar trebui centrată nu pe elev, nici pe profesor, cu atât mai puțin pe interesele statului, ci pe valori și modéle în pofida módelor, căci numai ele pot compune profilul unui om care va fi capabil să dialogheze, să gândească, să se dezvolte. Mărturie stau și de data aceasta vechi prieteni care-i datorează profesorului lor găsirea vocației, nu doar a parcursului profesional. Laura și Ion Florentin Dobrescu îl portretizează pe Christian Crăciun drept un om de o generozitate, de o bucurie a dăruirii rar întâlnite. De la Christian Crăciun am deprins ideea de a nu citi cărți, ci autori, afirmă printre altele preotul Florentin Dobrescu. Un spirit clarificator, îl recunoaște încă și azi Laura, ea însăși devenită profesoară de literatură.
O tușă finală adaugă discuției din acest episod o veche prietenă a personajului nostru, Viorica Răduță. În viziunea ei, Christian Crăciun are o bună primire a ochiului, căci se bucură când te vede. Dar mai mult decât atât, scriitoarea îl punctează ca un desăvârșit orator: nu are capăt vocea asta, se duce în toată clădirea, înglobând întreg spațiul ca un cangur al atmosferei.
Interesantă metaforă, nu? Și totodată un posibil subterfugiu pentru a vă găsiți refugiu (și) în Lumile paralele ale acestui al treilea episod!
Monica CIUREA
C
um ne ferim de derapaje când lumea se ține numai într-o rână? Prin subterfugii sau ne construim refugii?
Continuând seria Oameni care ne rămân moștenire (Episodul I și Episodul II), întâi de toate ne-am gândit că cel mai adecvat pentru tema celui de al treilea episod – Despre lumi paralele – nu poate fi decât spațiul totdeauna cald, primitor al Librăriei Elstar din Câmpina, acolo unde, de mai bine de opt ani, cărțile adună oamenii laolaltă în serate și matinee culturale. Mai mult, protagonistul acestei serii este o prezență nelipsită a evenimentelor Elstar.
Pe Christian Crăciun îl știm deja, e un personaj construit de el însuși, cu patimă, cu o retorică inconfundabilă, exersată, dar mai ales cu vocația atipicului. Ceea ce îl face să dețină deja răspunsurile pentru aproape orice este provocat cu întrebări. Ca atare, nu ne miră că, în copilărie, prima lui sala de lectură a fost într-un nuc.
Christian Crăciun: Nu mi-a plăcut să merg cu turma. Am fost și am rămas până la vârsta aceasta un „Gică contra”. Adică mi-a plăcut să greșesc pe cont propriu. Ce e cu povestea cu nucul ține de voința mea de izolare și de dorința mea de înălțime. Îmi puneam o carte în sân, mă urcam destul de sus și citeam cât puteam. Au fost ani buni în care am practicat acest „sport” inedit – a privi lumea de la un alt nivel, a câștiga un alt punct de vedere. La ce bun să citești dacă nu primești un alt punct de vedere, nu?
Așa încât i-am cerut acest alt punct de vedere, întrebându-l care ar fi responsabilitatea mânuitorului de cuvinte, a intelectualului.
Christian Crăciun: În primul rând conștiința forței cuvântului. Cuvântul a devenit mult mai puternic, actualmente mai ales în rău. Responsabilitatea ar trebui să stea în mânuirea adecvată a cuvântului. Semnul degradării societății românești este degradarea limbii române, care prevestește dispariția poporului român, nu în sens fizic, ci în sensul dispariției „buletinului său de identitate”. Cuvintele s-au golit de sens, limba s-a golit de semnificații, și-a pierdut sintaxa, și-a pierdut memoria.
Ne-am dus cu gândul prin urmare la ce spunea Spiru Haret, anume „cum arată azi școala, așa va arăta mâine țara”, ceea ce pentru noi în clipa de față a ajuns și vital, într-o măsură și fatal, din păcate. Așa încât am vrut să aflu dacă, scriind acele editoriale „în contra direcției de astăzi”, poziționându-se deci cu încăpățânare, din principiu, în răspăr, nu cumva devine aceasta o luptă cu morile de vânt. Și ce obține din astfel de angajament steril.
Christian Crăciun: Nu obțin nimic, afară de dureri de cap. E o chestie igienică. A fost o perioadă în care am renunțat, dar se adunau toxinele în mine. Eu nu zic că e bine sau e rău ce spun acolo, de multe ori greșesc, dar…
Cicero afirma: salus populi suprema lex esto. Schimbând direcția și trecând peste întrebări precum „cine mai citește azi Cicero”, constatăm cum chestiuni ca salvarea poporului sau studiul limbii latine au ieșit azi din mode. Ne-am jucat puțin cu termenii, vrând să aflăm dacă módele (mai) produc modéle sau modelele ar trebui să genereze moda.
Christian Crăciun: Se tot spune formula asta astăzi că viața e ceva ce nu are carte de întrebuințare; ți se dă pe mână și ți-o construiești tu. Și atunci ai nevoie să iei modelul. Módele țin de poleială, de sclipici, ori modelul e ceva ce ține de profunzime, de interior. Azi e mai important ceea ce se arată decât ceea ce ești. Verbul care ne guvernează este a arăta. Singura apreciere a rămas cea de tip superficial. Trăim numai pentru ceea ce se vede și pentru ceea ce ai, nu pentru ceea ce ești.
Prin urmare, pe Christian Crăciun nu-l putem contrazice când afirmă că școala ar trebui centrată nu pe elev, nici pe profesor, cu atât mai puțin pe interesele statului, ci pe valori și modéle în pofida módelor, căci numai ele pot compune profilul unui om care va fi capabil să dialogheze, să gândească, să se dezvolte. Mărturie stau și de data aceasta vechi prieteni care-i datorează profesorului lor găsirea vocației, nu doar a parcursului profesional. Laura și Ion Florentin Dobrescu îl portretizează pe Christian Crăciun drept un om de o generozitate, de o bucurie a dăruirii rar întâlnite. De la Christian Crăciun am deprins ideea de a nu citi cărți, ci autori, afirmă printre altele preotul Florentin Dobrescu. Un spirit clarificator, îl recunoaște încă și azi Laura, ea însăși devenită profesoară de literatură.
O tușă finală adaugă discuției din acest episod o veche prietenă a personajului nostru, Viorica Răduță. În viziunea ei, Christian Crăciun are o bună primire a ochiului, căci se bucură când te vede. Dar mai mult decât atât, scriitoarea îl punctează ca un desăvârșit orator: nu are capăt vocea asta, se duce în toată clădirea, înglobând întreg spațiul ca un cangur al atmosferei.
Interesantă metaforă, nu? Și totodată un posibil subterfugiu pentru a vă găsiți refugiu (și) în Lumile paralele ale acestui al treilea episod!
Monica CIUREA
